marți, 4 octombrie 2011

ALEXANDRU ŞI DIOGENE



                      
                                                


Cândva demult, în Atena, intr-un butoi veţuia Diogene.
El purta nişte vechituri rupte, cerşea ca sa mănînce şi mai avea o lampă. Cu acestă lampă el  alerga ziua prin oraş şi striga: „Caut oameni!!!”. A hotarît să se mulţumească in veaţă cu minimul necesar. Din veselă avea doar un ciob de lut cu care bea apă. Dar văzind cum un câine îsi potoleşte setea dintr-un pârău, la aruncat şi pe acela. Ia stat ruşine de excesul de comodităti pe care îl avea in comparaţie cu dulăul.
„ Trăiesc ca un câine! “ – exclama Diogene. De aici apare cinismul.

Evita categoric relaţiile cu sexul frumos considerîndule tot un exces. Deacea masturba demonstrativ in public iar cand trecatorii îl mustrau el replica: “Eh, de ar fi tot aşa de simplu de a satisface foamea”.

Alexandru Cel Mare era împăratul unui imperiu ce cuprindea jumătate de lume. Auzind de Diogene a hotarit să-l viziteze si dorind sa fie considerat ca un tutore al filosofilor la întrebat cu ce îl poate ajuta. Raspunsul a fost destoinic : „ La o parte! Tu îmi acoperi soarele.” Apreciind cele auzite Alexandru a rostit: „ Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut sa fiu Diogene! ”.

Niciun comentariu: