Cândva demult, în Atena, intr-un
butoi veţuia Diogene.
El purta nişte vechituri rupte, cerşea ca sa mănînce şi
mai avea o lampă. Cu acestă lampă el alerga ziua prin oraş şi striga: „Caut oameni!!!”.
A hotarît să se mulţumească in veaţă cu minimul necesar. Din veselă avea doar
un ciob de lut cu care bea apă. Dar văzind cum un câine îsi potoleşte setea
dintr-un pârău, la aruncat şi pe acela. Ia stat ruşine de excesul de comodităti
pe care îl avea in comparaţie cu dulăul.
„ Trăiesc ca un câine! “ – exclama Diogene. De aici apare cinismul.
Evita categoric relaţiile cu
sexul frumos considerîndule tot un exces. Deacea masturba demonstrativ in
public iar cand trecatorii îl mustrau el replica: “Eh, de ar fi tot aşa de
simplu de a satisface foamea”.
Alexandru Cel Mare era împăratul
unui imperiu ce cuprindea jumătate de lume. Auzind de Diogene a hotarit să-l
viziteze si dorind sa fie considerat ca un tutore al filosofilor la întrebat cu
ce îl poate ajuta. Raspunsul a fost destoinic : „ La o
parte! Tu îmi acoperi soarele.” Apreciind cele auzite Alexandru a rostit: „ Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut sa fiu Diogene! ”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu